„Opt ani au trecut. Nu a dat nimeni niciun semn, nici Joji, nici Arashi, nici Miwako… şi cred că pot spune că am început să-i urăsc de când au plecat. De fapt, nu. Sau nu sunt sigură. Dar nu, nu cred că aş avea vreun motiv să-i urăsc pe Arashi sau Miwako, pentru că ei nu mi-au făcut nimic. Joji e vinovatul. El m-a făcut să cred că vom „trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi". Am crezut în el, am crezut că nu mă va lăsa niciodată. Am crezut într-un basm. Şi n-am făcut bine. Dar tot nu-l pot ierta pentru că m-a lăsat în acea văgăună întunecată pe care toată lumea o confunda cu intrarea la metrou. M-a lăsat acolo singură şi strălucitoare ca un fluture din mărgele.

Neavând un viitor din moment ce m-am lăsat de şcoală sperând că voi rămâne model pentru Joji, am decis să-mi fac singură un viitor lansându-mi o linie proprie de îmbrăcăminte. Am călătorit în jurul lumii cu creaţiile mele, am cunoscut fel de fel de persoane şi fel de fel de locuri. Tot singură am rămas, dar consider că maturitatea-mi este suficientă încât să-mi acopere şi lipsa de companie. Am prieteni şi am colegi cu care mă înţeleg şi nu am nevoie de mai mult. Sau, cel puţin, asta am crezut până când primisem un e-mail de la un designer francez.

Mă invitase la un spectacol de modă în care să-mi prezint două-trei piese alături de mai mulţi designeri care abia şi-au făcut „debutul". Prin lista de nume se afla şi Joji Koizumi. Am trimis un răspuns în care am acceptat invitaţia. Voiam să arăt că sunt mai bună decât e Joji. Voiam să arăt că ideile şi creaţiile mele sunt mult mai fermecătoare şi mai remarcabile decât rochia lui albastră cu mărgele, sau orice altceva ar fi putut el crea. Sau, voiam doar să-l văd din nou, nu ştiu…

În cei opt ani, până acum, nici nu mi-a trecut prin cap să-l întâlnesc din nou. Şi acum, când ştiu că asta se vă întâmpla, am un sentiment pe care nu-l pot stăpâni. Nu ştiu dacă este nerăbdare sau… sau frică sau… poate doar adrenalina provocată de gândul că într-un sfârşit îi voi putea arăta lui Joji cât de bună sunt şi ce-a ratat prin plecarea lui. Acum, deşi am această ocazie, nu ştiu, nu sunt sigură dacă ar trebui chiar să mă străduiesc să-i arăt ce-a pierdut, sau dacă ar trebui să stau deoparte nepăsătoare şi să las lucrurile să curgă de la sine. Indiferenţa, cred totuşi, este doar a oamenilor puternici mintal, şi nu ştiu dacă am destulă putere să stau indiferentă şi să-l privesc ca pe un alt designer pe care îl întâlnesc la un spectacol de modă. Mă gândesc că nu aş putea respinge tentaţia şi voi da fuga la el cerând o explicaţie, iar după spectacol, mă va convinge să merg cu el la camera lui de hotel.

Sunt prea slabă. Nu trebuie să fiu…

Dar, măcar acum ştiu cine sunt."